Din fericire, avem şi doctori foarte buni, care pun pe primul loc sănătatea şi confortul pacientului. Unul dintre aceşti doctori din categoria “aşa da” este Olimpiu Brehar-Cioflec din Timisoara, la serviciile căruia am apelat înainte de a veni în Singapore.

Nimeni nu cred că merge cu drag la dentist şi asta probabil din cauza durerii; eh… la mine s-a întâmplat. Am mers de multe ori la Brehardent şi am mers cu drag. Atât dl. doctor, cât şi asistentele sunt foarte profi, folosesc aparaturi moderne şi lucrează cu mare grijă. Amabilitatea şi umorul ar trebui şi ele trecute pe cartea de vizită. Un alt avantaj mare este şi că nu te trimit să-ţi faci radiografii pe te miri unde, ci ţi se fac chiar acolo, într-una din încăperile cabinetului. În plus, n-o să auziţi niciodată afirmaţii de genul “vaaai, dar ce-i aici la tine-n gură?”, sau “vaaaai, da’ la cine ai fost înainte, că ce văd eu aici…. nu arată bine deloc” (păţite-auzite ambele prin alte locuri).

Aşa că recomand cu mare căldură cabinetul şi pe dl doctor. Ştiu că foarte mulţi ani de experienţă nu înseamnă neapărat serviciu de calitate sau siguranţă, dar în cazul dânsului chiar aşa s-ar traduce.

Iată şi adresa:

Cabinet BREHARDENT

B-dul Cetăţii, nr. 56 (zona Circumvalaţiunii-Torontal), Timişoara

Au şi pagină de Facebook (căutaţi Brehardent) unde puteţi găsi poze şi alte informaţii.

zilele trecute s-a lansat iPhone 4S şi la unul dintre sutele de mall-uri din Singapore a fost o coadă de 750 de oameni (!) care au aşteptat cu orele deschiderea magazinului, de frică să nu se epuizeze noul model. Şi asta numai la unul din mall-uri. La multe din celelalte au fost numai câte 2, 3, 4 sute. Un fleac.

Uitaţi-vă la ei, amărâţii…Ţi se rupe sufletul, nu alta!

photo from Techgoondu

N-am treabă cu ei numai pentru asta şi e foarte bine dacă au bani să-şi cumpere ce le place. Dacă asta îi face pe ei fericiţi, presupun că e un lucru bun că îşi permit să şi-l cumpere.

În schimb, ceea ce mi se pare foarte interesant este că majoritatea singaporezilor cu care stau de vorbă se plâng că nu le e bine, că viaţa în Singapore-i grea, că nu-s bani destui. Eu zic că dacă se stă la cozi interminabile pentru ultimul model de telefon mobil care apare pe piaţă şi care nu e deloc ieftin sau la promoţie, nu-s lucrurile chiar aşa tragice. Sau în condiţiile în care dacă vrei să ai maşină aici trebuie să scoţi din buzunar, de exemplu pentru un Audi A4, 182 mii dolari singaporezi (104 mii euro!), pentru o Toyota 72 mii euro, iar traffic jam-urile sunt pe aproape fiecare autostradă (cu câte 4 benzi pe sens) la orele de vârf…din nou, cred nu se pot numi chiar muritori de foame.

Oamenii ăştia au totul la bot de când se nasc şi guvernul are grijă de ei ca de nişte copii.

Probabil că nu poţi aprecia tot ce ai decât dacă ajungi să trăieşti – chiar şi pentru o lună – într-o ţară ca România, cu un salariu de România. Cum să te aştepţi să te înţeleagă când le zici: voi habar n-aveţi ce-a alea greutăţi?

Au şi ei greutăţile lor: câteodată se strică scările rulante de la mall şi trebuie să străbată un etaj întreg, din lung în lat, ca să ia….liftul. Aţi crezut că o să spun scările? Haha: doar nu suntem în evul mediu.

Erau două fete şi un băiat. Băiatul avea o cameră foto profesională, geanta pe umăr, obiectivul erect şi gata de acţiune. Fetele au sărit în sus în acelaşi timp, izbucnind în hotote şi schimonosindu-se. Băiatul a prins săritura. Hohotele au încetat brusc şi fetele s-au precipitat către aparat să vadă cum a ieşit poza.  Atunci a început adevărata distracţie şi chicoteală, când s-au văzut pe ele însele, cele de acum câteva secunde, cât de bine s-au distrat.

Păcat; o mărturie a faptului că trăim în trecut şi nu ştim să profităm de momentele frumoase din prezent. E ca şi cum i-am spune prezentului să treacă odată ca să ne putem uita mai repede la poze, să putem începe să “trăim cu adevărat”.

N-am putut să nu remarc şi asemănarea – pentru mine izbitoare – dintre personajul Smeagol si preşedintele României. Aş împinge asemănarea chiar şi spre trăsăturile de caracter şi dubla personalitate. Din păcate nu sunt sigură că soarta celor doi va fi similară…

În ’96 aveam 12 ani, eram în Franţa, iar familia la care locuiam asculta mult jazz şi blues. Pe atunci nu ştiam decât de Michael Jackson şi Sandra. Îmi amintesc perfect ce s-a întâmplat când mi-au vorbit de Cabrel.

Voiau să-mi facă un cadou şi nu ştiau ce. Fusesem în dimineaţa aceea prin oraş şi m-au tot întrebat în faţa aproape fiecărei gherete sau a fiecărui magazin ce să-mi cumpere şi dacă am văzut ceva ce mi-ar plăcea, să le spun şi ei mă cadorisesc. Fiind foarte ruşinoasă le-am spus ca nu-mi trebuie nimic, că nu vreau să se deranjeze pentru mine etc. Ajunşi acasă şi dezamăgiţi fiind că mie nu-mi făcuseră cu ochiul decât o pereche de ochelari ca de clown, galben fosforescent, prea ieftini ca se fie consideraţi un cadou, s-au gândit că poate o casetă cu muzică mi-ar fi plăcut. M-au întrebat dacă ascult Francis Cabrel. Răspunsul meu a venit prompt şi natural: “da”. Minţeam, normal.

“Ai auzit ultimul album?”

“Bineînţeles.”

“Îl ai?”

“Nu.”

“Perfect! Îl înregistrăm pe casetă şi ţi-l dăm.”

Bine că nu m-au întrebat de piesa preferată. Nu cred că m-ar fi dus mintea să spun că îmi plac toate, ca să mă eschivez. Mi-au dat o casetă de 90 min. O am şi acum; e negru cu verde.

A fost prima dată când am ascultat jazz şi pe Cabrel. M-au cucerit pe loc. Plăcerea s-a extins şi s-a transformat în pasiune. Mi-am cumpărat toate albumele lui, le-am ascultat şi răs-ascultat , am învăţat toate versurile. Astăzi ascult cu aceeaşi bucurie albumul cadou şi le sunt recunoscătoare francezilor pentru iniţiere.

La corrida

Înainte să vin în Asia nu ştiam mare lucru despre ţara în care m-am relocat, însă m-am bucurat mult când am aflat că e lângă ocean. Mă şi închipuiam dimineaţa, înainte de serviciu, mergând pe plajă să admir soarele ieşind din apă şi să-mi clătesc mintea înainte de o nouă zi. Se pare că va trebui să mă bucur de şi să mă mulţumesc cu frumuseţea, curăţenia şi celelalte atuuri ale ţării şi să mă lipsesc de farmecul apei: oceanul aici nu are orizont. La câteva sute de metri de ţărm se întinde un oraş de vapoare de care se izbeşte privirea în căutarea liniei orizontului. Sunt atât de multe încât nu există un culoar prin care să pătrunzi dincolo de ele; în spatele primei linii de nave se întinde a doua linie şi apoi a treia.

În schimb e linişte. Valurile sună tot ca valurile. Apa e tot udă şi miroase tot a ocean. Nisipul e tot nisip…

Iată programul dintr-o zi oarecare al distinsei doamne: dimineaţa (‘=după 12 p.m.) program de consultaţii la o instituţie de stat (Policlinica specială – Boul Roşu).

-lăsat pacienţii să aştepte cu orele pe holuri şi în faţa policlinicii, cu toate că programul afişat pe uşă ar contrazice – dacă ar putea – această întârziere

-şters pe picioare de preşul format din pacienţi care nu îşi permit o programare la o instituţie privată la care mai lucrează doamna doctor

-”poftit” 5 pacienţi deodată, la grămadă în cabinet

-vorbit la “per tu” cu pacienţii, indiferent de vârstă, categorie socială sau probleme neurologice (!)

-”invitat” la comunicat păsurile prin politicoasele cuvinte “Spune, doamnă, ce te supără? Care-i problema?”

-înfrumuseţare: dat cu ruj pe buze în timpul consultaţiilor, cu pacienţii în cabinet

-”plâns” în privinţa nivelului de oboseală la care a ajuns prin folosirea familiarei sintagme “nu mai pot!”

-ignorat problemele unora în favoarea problemelor altora pentru 5 minute, apoi revenit la prima persoană şi îndemnat la continuarea exprimării of-ului

-prescris tratament în vederea distrugerii ficatului şi a transformării pacienţilor în legume însufleţite

-plecarea – cu talpa încălţămintei curată – înspre un loc care contează cu adevărat, de unde ies banii şi unde, poate, pacienţii vor fi înălţaţi la rangul de oameni.

Din păcate nu este un program imaginar. Este exact ce mi-a mărturisit mama în urma unei “consultaţii” la dânsa.

Ştiu că un post pe un blog nu o va putea zdruncina în vreun fel pe d-na doctor şi nici nu o va împiedica să-şi vadă în continuare de “tratat” pacienţii. Sper însă ca măcar câţiva oameni care îi vor căuta numele pe internet să găsească acest post şi să se gândească de două ori înainte de a face o programare la dr. Deme, neurolog.

În staţia de metrou nu se aud decât tocurile femeilor şi barierele automate care se deschid şi se închid dupa ce ţi-ai pontat cartela de călătorie; e linişte în rest. Nimeni nu vorbeşte cu nimeni, feţele sunt grave, colţurile gurilor îndreptate în jos, privirile tăioase, cămăşile călcate şi rigide. Oamenii nu merg la serviciu, merg la război. Probabil că în geanta fiecăruia există câte un pistol pregătit să-şi descarce gloanţele în oricine sau orice nu se dă la o parte. Or fi încă somnoroşi? Sau chiar toata lumea îşi urăşte locul de muncă? Nu mai există persoane care iubesc dimineaţa? Sau poate există, dar nu în staţia asta de metrou; poate în următoarea. Oricum ar fi, pentru mine nu e o plăcere să fiu printre oamenii ăştia soldaţi. Mi-ar plăcea să vină mereu câte două metrouri, unul după altul: unul pentru oameni serioşi şi al doilea pentru iubitorii de dimineţi. Oare aş fi singură în al doilea?

Răspuns: să nu se trezească în fiecare dimineaţă în sunetul unor acorduri de pian.

Cineva care locuieşte cu vreun etaj, două mai jos are un copil. Copilul, sârguincios şi aplicat, exersează în fiecare dimineaţă ca într-o zi să ajungă mare pianist. Mare – probabil că va fi; pianist – slabe şanse. Locuiesc în apartamentul ăsta de aproape 3 luni şi în fiecare zi se chinuie cu notele – vreo 10 – ale aceleiaşi melodii, pe care se pare că le uită în fiecare seară când merge la culcare. Culmea, nici gama do nu-i iese întotdeauna. Unul din lucrurile pe care le-am învăţat în NLP a fost că …dacă ceva nu merge, fă altceva. Oare ar trebui să le fac cadou un instrument mai puţin zgomotos sau o carte de NLP?