Întipăriţi-vă!

Ce bine e să fii în viaţă! Nu mi-ar plăcea să nu mai exist. Chiar deloc. Sunt atâtea lucruri care mă bucură în fiecare zi încât cred că ar fi deosebit de trist să nu le mai pot savura. E drept că mie nu-mi trebuie ceva spectaculos pentru a fi bucuroasă. Mă înveselesc lucrurile mărunte, aparent fără însemnătate; pot să zâmbesc şi să mă bucur la vederea unei frunze-n vânt. Şi polisemia mă bucură peste măsură. Nu contează; aproape orice.

Am totuşi o nelămurire: de ce sunt puţini oamenii cărora nu li se pare deplasat să zâmbească pe stradă atunci când sunt singuri? Se pare că zâmbăreţii sunt etichetaţi drept “nebuni” dacă o fac; nu găsesc justificarea. Spun asta pentru că am păţit-o ieri. Mergând spre casă mă simţeam extraordinar de bine , ascultam un jazz drăguţ şi nu-mi lipsea nimic. Probabil că nici nu mi-am dat seama iniţial că mi se blocase pe faţă un zâmbet. Dar a avut cineva grijă să-mi atragă atenţia asupra “crimei” comise şi să şoptească partenerului de drum: “ia la asta: parcă-i nebună, râde singură pe stradă”. Ceea ce m-a făcut să zâmbesc şi mai larg şi să-mi continuu cu aceeaşi bună dispoziţie drumul.

Să trag concluzia că m-am ţăcănit? Ce-a fost oare atât de deplasat sau deranjant încât să fiu catalogată aşa? Poate e vreo regulă de bună creştere care spune că nu trebuie sub nicio formă să-ţi manifeşti trăirile interioare dacă te afli singur într-un cadru public. Eu, una, n-am auzit de ea. Dar mă voi documenta şi dacă e cazul, mă voi şi conforma. Că nu e bine să încalci regulile, mai ales pe cele de bună creştere. Toţi trebuie să fim croiţi după acelaşi tipar şi să nu care cumva să iasă vreunul din el că e vai de mama lui. De fapt chiar de el, nu atât de mamă.

Şi câte şi mai câte “nebunii” din astea nu am făcut eu în viaţa mea de până acum…Odată am şi cântat pe stradă. Dar nu m-a auzit nimeni. Probabil că aş fi fost acum undeva pe la Lelenţ, departe de lumea tipărită.

De dansat încă n-am dansat singură pe stradă, dar cred că diseară când plec spre casă am să fac nişte piruete. Aşa, ca să se mire “lumea”. Ciudă-bâc!

Mărunţişuri

Cât de mult m-am bucurat de mini-concediul pe care l-am avut între Paştele ortodox şi 5 mai! Am profitat aproape din plin de el şi am făcut destul de multe. De exemplu am tradus, am ajutat la vopsirea parţială a apartamentului, am fost de 1 mai pe cheile Nerei, apoi puţin prin păduricea de la Bazoş şi am tras o fugă şi până la Arad, pentru o promenadă lejeră şi o mâncărică bunicică (însă o servire execrabilă).

După ce m-am “învăţat” să dorm până destul de târziu în cele câteva zile de odihnă, am reînceput să mă trezesc la 7:00 în tonurile unei melodii care în visele mele (la propriu, pentru că aşa am visat azi-noapte) se numeşte “What a shame”. În realitate nu ştiu cum îi zice. Problema nu ar fi asta. Problema mai mare e că nu îmi vine să ma apuc de ce am de făcut pentru şcoală. Dar deloc. Dacă ar fi numai subtitrări sau traduceri le-aş face cu cea mai mare plăcere, însă când aud de analiza traducerii îmi vine să renunţ la tot masteratul şi să nu mai fac nimic. Nu am niciun chef să îmi fac analizele de traducere. Mi-e pur şi simplu groază să încep să lucrez la ele. Unii spun că ar fi de folos. Eu, una, nu le văd importanţa. Nu m-au ajutat cu nimic analizele pe care le-am făcut eu în facultate sau la master. Plus că mi-e lene să ma pun pe treabă; n-am nicio tragere de inimă. La fel s-a întâmplat şi în ceea ce priveşte dizertaţia. Atâta am lălăit-o, până a expirat termenul de înscriere a titlului. Nu mi-a rămas decât să o fac pentru anul viitor.

Viaţa ideală pentru mine ar fi una (fără păianjeni) în care aş avea timp să citesc ce vreau eu şi cât vreau eu, să lucrez 5 ore pe zi undeva unde să miroasă a cărţi vechi şi unde să fiu înconjurată de ele, să fac subtitrări de plăcere şi să nu existe bani. Singurul anotimp să fie primăvara şi să nu existe gongi şi şerpi. Odată pe an să se organizeze un concert U2 la Timişoara si unul AC/DC la Budapesta. Astea ar fi unele din lucrurile care ar trebui să se întâmple în viaţa perfectă.

Nu mă plâng nici de situaţia actuală în care mă găsesc în viaţa reală. Pe plan familial e bine. Pe plan social e bine. Pe plan profesional e bine, iar pe cel sentimental minunat. Aşa că…dacă-i bine, îi bine.

N-aveţi, dar măcar vedeţi că există!

Cât e de bine să fii dezinformat, să nu-ţi încarci memoria cu toate imbecilităţile care apar prin ziare sau pe care le auzi, uneori fără să vrei, pe la televizor sau la radio.

De vreo patru ani încoace încerc, pe cât se poate, să nu deschid televizorul (şi chiar reuşesc), să nu citesc ziare (asta n-am făcut mai niciodată) şi am constatat că nu mi s-a întâmplat nimic rău pentru că n-am fost la curent cu ce s-a mai întâmplat prin PSD, PNL, PD sau alte asemenea minunăţii de formaţiuni politice, sau pentru că n-am aflat (la timp, că nolens volens ulterior tot am aflat, că de’, se vorbeşte-n târg) ce binefaceri a mai făcut Gigi miliardarul. Dacă va fi să se apropie de Pământ un asteroid care ne-ar putea trimite pe toţi într-un univers paralel, sunt sigură că nu va trebui să deschid televizorul ca să aflu. Vor fi destui binevoitori în jurul meu care vor avea grijă să mă pună în gardă.

Nu cred că aş trăi mai bine dacă aş urmări ştirile sau dacă aş şti ce echipe de fotbal s-au mai calificat pentru nu-ştiu-ce sferturi de finale. Dimpotrivă. Cu cât eşti mai la curent cu evenimentele, cu atât eşti mai îngrijorat/preocupat/agitat/stresat.

Singurele reviste şi ziare pe care le citesc sunt România Literară, Orizont, Dilemateca, Dilema Veche şi altele la fel de culturale, în care sunt sigură că nu voi afla nimic despre cine şi pe unde şi-a mai băgat silicoane, despre câţi bani sparg pe la shopping iubitele folosite şi răsfolosite ale frumoşilor noştri fotbalişti, sau despre locaţiile pe care le mai aleg aleşii neamului pentru a-şi etala amantele cocoţate pe tocuri de juma’ de metru. Presa este, pesemne, un factor determinant în stabilirea gradului de invidie la care ajung oamenii care citesc despre asemenea tembelisme aiuritoare.

Aş vrea să-mi numească cineva un efect, un singur efect benefic pe care-l au genul ăsta de ştiri asupra populaţiei. Doar unul. Să fie oare o modalitate de a ne distrage atenţia de la multele probleme pe care le are ţara asta şi pe care nu vrea, sau nu ştie, sau nu poate să le rezolve nici cu ajutor extern, nici cu o sută de mâini întinse cu mănuşi (că le e greaţă celor care le întind şi nu vor să se murdărească de nămolul în care suntem împotmoliţi cam de când existăm ca popor) înspre ajutorare.

Cu ce-i încălzeşte pe bieţii oameni care trăiesc de pe o zi pe alta şi a căror principală îngrijorare este ce vor pune copiilor pe masă în ziua următoare că Mutu şi-a deschis un club de “fiţe” în Bucureşti? Oare chiar atât de importantă e ştirea asta încât să merite să ni se otrăvească privirile cu imaginile unor burtoşi (sau neburtoşi) care nu mai ştiu pe ce să dea banii, sau cu cele ale unor pipiţe a căror unic scop în viaţă este de a ajunge în patul/viaţa celui mai bogat dintre cei mai bogaţi, indiferent dacă e gras, prost, extrem de scund sau fără principii, contând doar “grosimea” contului sau conturilor din bancă (am vrut să spun iniţial “grosimea porte-monnaie-ului”, dar care dintre ei mai poartă banii în aşa ceva?) şi faptul că apare des la televizor. Romania ar trebui să-şi schimbe numele în “Ţara contrastelor strigătoare la cer”.

Ce contează că o treime din populaţie are burta lipită de spate? Nici nu ştiu de ce ne mirăm şi râdem în batjocură când auzim că se calcă în picioare pentru a primi un kilogram de zahăr şi unul de făină, produse care sunt aruncate ca la câini dintr-un camion pe care de cele mai multe ori se regăsesc însemnele vreunui partid care, în prag de campanie electorală vrea să-şi vadă pe cele mai înalte culmi ale puterii pe unul sau altul dintre membri. De ce e ţara asta plină de cerşetori? Pentru că nu s-a găsit UNUL dintre cei ajunşi la putere căruia să-i pese şi de altceva decât de construirea unei împărăţii personale, de care să nu se atingă nimeni; pentru că nu-şi pune nimeni- vorbesc tot despre cei care ar avea într-adevăr puterea necesară pentru a schimba ceva-mintea la contribuţie în sensul ăsta şi astfel, normal că nu se găsesc soluţii. N-am auzit până acum pe nimeni propunând vreo soluţie efectivă, aplicabilă şi mai ales fezabilă pentru educarea şi îmblânzirea ţiganilor care scuipă coji de seminţe pe stradă şi care caută în gunoaie.

Într-adevăr, deciziile se iau la nivel înalt, nu ştim noi cât e de greu să conduci o ţară. O fi, nu zic “nu”. Dar tare mi-e că se iau LA nivel înalt PENTRU nivelul înalt.

Am bătut atâta câmpii cu una şi alta, dar totuşi: la ce folosesc ştirile astea “mondene”?

Revedere

Aseară ne-am întâlnit (eu şi Adina) cu un fost coleg de şcoală primară. Nu-l mai văzusem din clasa a patra, aşadar urma să fie o mare surpriză cum arată, cum este, ce mai e cu el. Întotdeauna înainte să mă întâlnesc cu o persoană pe care nu o prea cunosc am temerea că vor exista momente ciudate de tăcere în care “toată lumea” caută prin cele mai luminate şi întunecate colţuri ale minţii în speranţa că va găsi ceva ce ar putea să vorbească, vreo afirmaţie, vreo negaţie, vreo întrebare. E drept, cu unele persoane, chiar dacă nu le cunosc, nu am senzaţia de stânjeneală, dimpotrivă, se poate instala chiar o tăcere plăcută, caz în care nu mi se mai citeşte pe faţă disperarea căutării ideilor, ci liniştea interioară.

Ne-am întâlnit cu omul pe la ora 20:00 şi ne-am lungit, spre marea mea surprindere până pe la 23:00. A fost o seară chiar plăcută, am povestit una alta despre ceilalţi colegi ai noştri, am mai aflat noutăţi pe aceeaşi temă, am glumit, am mâncat şi am băut (şi am auzit multe şi urâte înjurături şi strigăte de bucurie pricinuite de meciul dintre echipa locală de fotbal şi una de mai de departe de noi). Nu ne-am dat seama cum a trecut timpul. N-avem mare lucru în comun, însă a fost plăcut. Am şi învăţat ceva: că nu trebuie să mănânc ustoroi şi ceapă seara. Nu e bine pentru burtică.

Proverbe şi zicători

Îmi tot spun că unele lucruri sunt evidente, chiar dacă nu sunt rostite. Cu alte cuvinte, mai bine nu-ţi dai drumul la gură -şi dacă-ţi dai, vei constata că ai săvârşit un pleonasm mare şi gras (aproape ca şi cel din titlu) - decât să-ţi pară ulterior rău şi să îţi spui: “trebuia să-l ascult şi pe cel de-al doilea instinct, care de multe ori se dovedeşte mai prielnic şi mai chibzuit decăt primul, cel despre care vorbeşte toată lumea”.

Oare chiar atât de grav e? Chiar nu mă pot controla şi chiar nu mă pot abţine să vorbesc în plus?

Mi-am demonstrat cu brio că nu (nu mă pot controla).

Mare dreptate avea Cioran spunând următoarele:

De ce nu putem rămîne închişi în noi înşine? De ce umblăm după expresie şi după formă, încercînd să ne golim de conţinuturi şi să sistematizăm un proces haotic şi rebel? N‑ar fi mai fecundă o abandonare în fluiditatea noastră interioară, fără gîndul unei obiectivări, sorbind doar cu o voluptate intimă toate fierberile şi agitaţiile lăuntrice? În acest caz am trăi cu o intensitate infinit bogată întreagă acea creştere interioară pe care experienţele spirituale o dilată pînă la plenitudine. (Pe culmile disperării)

La începutul anului mi-am propus să nu mă mai fofilez şi să spun tot ce am pe creieraş şi de asemenea să nu mai mint. La partea cu minciuna stau destul de bine, cu mici, mici excepţii, însă în ceea ce piveşte fofilatul…se pare că trebuie să reiau în calcul unele lucruri. O să o las mai moale cu mărturisirile. Asta nu înseamnă c-o să mint, ci doar că voi încerca să nu dau drumul din mine la tot ce mi s-ar părea că “e de ştiut”.

Nu-i nimic, învăţătură de minte. Nu degeaba se spune că din greşeli învăţăm. Chiar aşa e. Ideal ar fi, însă, să învăţăm din greşelile altora, nu din cele proprii.

A propos de vorba asta, mă tot minunez pe zi ce trece cît de bogată e limba noastră strămoşească în zicale. Cred că ne-am putea exprima cu uşurinţă folosind doar vorbe de duh străvechi. Câtă înţelepciune în poporul ăsta! Ciobani, ciobani, da’…ciobani de luat în seamă, pesemne.

În concluzie, noua mea rezoluţie este să mă gândesc de mai mult de 4 ori înainte să grăiesc ceva ce aş putea să regret, sau care să atragă după sine consecinţe care nu sunt tocmai optime.

“Cuvintele te învaţă, numai exemplele te pun în mişcare.”

Influenţa

E ceva de domeniul fantasticului (de fapt aşa mi se pare mie) cum pot influenţa unii oameni starea de spirit a altora din jurul lor. E (şi) cazul meu. Cât de mult mi-aş dori ca atunci când cineva nu este în cea mai bună din dispoziţii, asta să nu se răsfrângă şi asupra mea. Dar nu! Mie-mi sunt de ajuns doua cuvinte, fie ele cât de scurte, ca să mi se strice toată ziua. Bineînţeles că nu le pot cere oamenilor ca atunci când sunt supăraţi sau prost dispuşi să adopte faţă de mine un comportament anormal pentru o asemenea situaţie: o privire senină, să vorbească frumos şi să mai şi zâmbească, dacă se poate. Nu pot face asta, deşi de multe ori îmi vine s-o fac. Fiecare cu problemele lui şi pentru sine. Clar. Dar cu toate că pe mine nu mă privesc problemele astea şi mă simt excelent, o simplă tonalitate a vocii mai morocănoasă mă trage în jos şi f*** meciu’. Mai rupe şi fâşu’ câteodată. Îl rupe de nu se vede. Şi-atunci, când se rupe fâşu’ ăsta, şi credeţi-mă că se rupe într-o fracţiune de secundă, poate să facă lumea tumbe în jurul meu şi să-mi spună bancuri, să ma şi …gâdile, că nu-mi mai trebuie nimic. Sunt îngrozitoare pentru asta, ştiu, dar n-am ce să fac. Degeaba mă consolez singură spunându-mi că e în regulă, că EU n-am de ce să ma simt neconfortabil, că persoana o să-şi revină şi c-o să-i treacă la un moment dat starea de disconfort, supărare sau ce-o mai fi şi totul o să revină la normal. Degeaba ascult muzică veselă sau de relaxare. Poate să vină şi Gheorghe Iovu să-mi cânte la ureche personal şi să mă legene să adorm, că eu tot pe-a mea o ţin. Dom’le nu şi nu! N-are nimeni nicio şansă să ma înveselească. Dacă factorul cauzator al morocănelii îşi revine, mie tot nu-mi trece. S-a dus naibii toată ziua şi toată bucuria de pe câmpie, oricâtă ar fi fost ea de dimineaţă. Şi nu tind întotdeauna să dau vina pe mine pentru supărarea altora. Nu mă consider responsabilă pentru stările de spirit ale oamenilor.

În plus, oamenii ăştia chiar n-au nicio vină că-s eu ciudată. Toată vina e absolut a mea, că nu-mi pot controla emoţiile. Ghinionul meu!

Oricum, mai înainte am fost să-mi cumpar flori. 50 de narcise şi 5 lalele roşii. Poate-mi trece. Deocamdată nicio şansă. Mi-am cumpărat şi nişte mâncare nesănătoasă. Sunt curioasă cum decurg lucrurile până diseară. De 5 minute, de când am mai scris aici, parcă e ceva mai bine.

Până la urmă se pare că timpul ăsta chiar le vindecă pe toate. Nu ştiu cum reuşeşte. Aş vrea şi eu să pot. Dar nu-i chiar aşa uşor pe cum vă închipuiţi.

Pe cât mă simţeam de bine în ziua când am scris despre primăvară…pe atât sunt de “tomnatecă” azi.

Eh, trece. Toate trec. La tăţi li-i greu, vorba unei înţelepte.

O zi pufoasă vă doresc!

Eu nu mă plictisesc!

PLICTIS ŞI INSPIRAŢIE

Plictiseala este la modă. Dacă aristocraţii din secolul 19 se plictiseau pentru că nu aveau nimic de făcut, oamenii de astăzi se plictisesc pentru că au atât de multe lucruri de făcut încât habar n-au ce să aleagă şi de ce să aleagă ceva mai degraba decât altceva. Acesta este un paradox al progresului nostru. Cum poate cineva să se plictisească în condiţiile în care există atât de multe lucruri pe care le-ar putea face? În zilele noastre plictiseala a ajuns la un nivel superior: este vorba despre lipsa oricărui criteriu de alegere care-i deranjează pe oameni. Oamenii din secolul 19 nu aveau prea multe lucruri de făcut; cei din secolul 21 nu au criterii ca să decidă ce să facă.

Personajul Jean- Marc, din romanul lui Milan Kundera, Identitatea, are o teorie conform căreia există trei feluri de plictiseală: cea pasivă, tânăra care dansează şi cască, cea activă, amatorii de zmeie şi cea revoltată, tineretul care dă foc la maşini şi sparge vitrine.

Mărturisesc cu toată sinceritatea că termenul plictiseală, în orice accepţiune a sa, nu are înţeles pentu mine. Serios. Nu înţeleg ce simt oamenii când spun că se plictisesc. Stau uneori în casă, afară plouă - nu pot ieşi, la televizor nu mă uit - din principiu, nu am nimic de tradus sau de făcut, am chef să stau în casă şi să nu fac nimic. Nimic util, nimic inutil. Aşadar pot să stau în fund şi să mă uit (la propriu) pe pereţi şi cu toate astea să nu simt plictiseală. Chiar dacă fizic nu desfăşor vreo activitate, asta nu înseamnă că în timp ce stau nu gândesc. Gândesc, normal. Îmi zboară gândul la una, alta şi voila! fac ceva. Nu ma plictisesc. Uneori încep să râd. Singură. Îmi dau seama cât de blândă e viaţa cu mine, cum nu-mi dă ea nimic de făcut şi mă lasă în pace. Şi râd. Şi râd de nu mă mai opresc. Ce mă mai distrez!

Mă mai trezesc şi eu zicând uneori că mă plictisesc, dar apoi îmi dau seama că nu e adevărat. Am să încerc să n-o mai spun. Acum, de exemplu, nu am nimic efectiv de făcut. Mai înainte mă uitam pe geam la trecători; şi nu mă plictiseam. Chiar îmi făcea plăcere. Inventam în gând câte o poveste pentru fiecare pas grăbit sau faţă lungă. Pentru cei nervoşi şi pentru cei veseli. Unul pierduse prea multă vreme la birtul din piaţă şi se grăbea acasă. Altfel îl certa nevasta şi n-ar fi vrut să se repete scenariul de ieri, când a făcut aceeaşi greşeală şi s-a ales cu o săpuneală pe cinste. Oricum, degeaba se grăbeşte. Ea tot o să-l certe pentru că trăzneşte a alcool în mijlocul zilei. Probabil că se gândeşte să bage divorţul. Însă ştie foarte bine că n-o s-o facă atâta vreme cât copilul e încă şcolar. Altul e trist pentru că tocmai s-a întors de la facultate şi îşi pregătise ceva de prezentat, însă nu s-a mai ţinut cursul şi nu a apucat să demonstreze că el a fost silitor şi, ca de obicei, şi-a făcut treaba bine. Şi tot aşa. E chiar plăcut.

Dar cred că mai bine aş pune mâna pe o carte în loc să mă zgâiesc la necunoscuţii de pe stradă. Chiar asta am să fac. Şi dacă vă plictisiţi vreodată, faceţi şi voi acelaşi lucru. Ajută.

Nu avem leac pentru ipocrizie sau “ce ne facem cu calu’ negru?”

Ne-am adunat ieri în număr foarte mare în Aula Magna, la UVT pentru a-l asculta pe Gabriel Liiceanu vorbind despre ce ne determină să mergem la facultate. Cine a fost realmente interesat de acest (şi numai acest) subiect, s-a adunat degeaba. Filosoful ne-a mărturisit că titlul a fost dat la repezeală, în urma presiunilor făcute de către organizatori. În cele din urmă şi-a pus hotar (adică s-a hotărât) să ne vorbească despre ceva care ne privea pe toţi, sau ca să îl citez: “nici nu ştiţi cât de mult vă priveşte.” Ceea ce a sunat destul de ciudat dacă avem în vedere că titlul pe care l-a ales a fost “ce ne facem cu calu’ negru?”. Pentru noi, ăştia mai tineri şi destul de neştiutori în ale filosofiei, a fost chiar amuzant. La început. Ne-a şi întrebat: “V-aţi speriat?”

Ca să nu ne introducă brusc în lumea lui Platon, a destins puţin atmosfera spunându-ne că are emoţii mari pentru că suntem foarte mulţi şi el e unul singur. Şi pentru că nu e niciodată uşor să alegi subiectul despre care urmează să vorbeşti în faţa a sute de oameni, cu atât mai mult cu cât ar fi bine să-i şi intereseze. A avut şi un coşmar din cauza stresului acumulat înaintea venirii la Timişoara: se făcea că trebuia să susţină un recital de pian, să cânte Don Giovanni; ajuns în faţa mulţimii i s-a spus că trebuie să cânte nu la pian, ci din voce. S-a speriat, s-a scuzat spunând că el de fapt nu ştie notele şi a cerut permisiunea să ţină o conferinţă în locul recitalului.

Apoi a început. A prezentat un mit al lui Platon. Potrivit acestui mit exista o lume în care oamenii aveau cai albi, trăsuri bune, aripi, era o lume perfectă. Cei care trăiau în lumea asta mâncau ceva ce le pria aripilor, îşi procurau hrana de pe o păşune care se afla undeva sus, deasupra lumii lor in forma de sfera. Ca să ajungă acolo şi să mănânce era necesar să aibă cai albi care nu se abat de la drum şi cărora nu le e greu să pătrundă în afara sferei şi să se menţină acolo.

Apoi Platon ne vorbeşte de existenţa cailor negri, năstruşnici, care nu reuşeau să ajungă la păşunea ideală pentru menţinerea aripilor, erau nărăvaşi şi astfel oamenii cădeau înapoi, înspre pământ, cu tot cu trăsuri şi cai. Cu timpul, din cauza cailor negri neascultători, oamenii nu s-au mai hrănit corespunzător, nemaicrescându-le aripi, în consecinţă. Au tot căzut şi treptat a intervenit uitarea, aripile li s-au micşorat până au dispărut cu totul. Nu mai era speranţă să crească la loc.

Platon ne asigură că există totuşi o posibilitate de aducere aminte a banchetului ontologic şi o speranţă pentru re-înalţare. Soluţia este îndrăgostirea. În lumea asta degradată exită o fiinţă a cărei frumuseţe devine mementul lumi paradisiace uitate. Când o întâlnim se produce un veritabil coup de foudre, suntem realmente zguduiţi şi zărim ceva din strălucirea originală a lumii pierdute. Totodată are loc şi declanşarea procesului de creştere la loc a aripilor. Întâi resimţim o înfiorare -le coup de foudre- care este ceva nedesluşit. Apoi simţim iubirea. Ea încălzeşte locul unde stătea inghiocată aripa mai demult. Când aripile cresc, simţim durere. E normal. E ca atunci când bebeluşilor le cresc dinţii. Orice chip de care ne îndrăgostim nu pare pământean. Pare să aparţină lumii de sus. Orice îndrăgostire e echivalentul unui rapt pentru că cei doi părăsesc lumea de aici. De ce? Deoarece contururile în care trăiesc ei se schimbă datorită vrajei din jur. Astfel, cei doi formează pentru ceilalţi un corp străin, nepământean.

Aşa ni se aminteşte că suntem nobili, în fapt, că suntem puri la bază, din moment ce suntem capabili să redobândim aripile şi să facem din nou parte din lumea de sus, lumea pură, albă. Iată cum iubirea reprezintă porţia de nemurire la îndemâna muritorilor.

Cine sunt cei care cunosc extazul (ek-stasis: ieşire din sine, instalare în afara sinelui)? Îndrăgostiţii. Aceştia se autopropulsează. În urma acestei autopropulsări se instalează drama. Tocmai acest extaz, care prin definiţie e limitat, aduce moartea iubirii. Când nu mai este extaz, iubirea oboseşte şi ea.

Atunci ne întrebăm: cum facem să îmblânzim calul negru (dorinţele, pulsiunile, instinctele, bigamia)? să reuşim să îl transformăm în cal alb (monogamie, puritate, fidelitate). Cei care au încercat să îl îmblânzească au generat o manifestare demnă de dispreţ: ipocrizia. Cine au fost cei care s-au erijat în imblânzitori? Sfântul Pavel, cu începuturile creştinismului şi toţi urmaşii acestuia, cărora li s-a impus că trebuie să fie fideli, monogami, să-şi înfrâneze instinctele. În fond, monogamia reprezintă stâlpul pentru etica societăţii. Închipuiţi-vă o lume în care nu putem (şi / sau nu trebuie) să ne înfrânăm instinctele. Nu am putea trăi unii cu alţii, ar fi haos. Dacă ar fi lăsat liber, calul negru ar face cu siguranţă ravagii. Prin urmare alegem să-l vizităm clandestin, tăcut, în deplină promiscuitate, ne strecurăm hoţeşte. Şi simţim pe deplin umbra culpei.

Nu are nimeni o rezolvare pentru această ipocrizie generală. Poate nici nu se mai caută soluţii. E lesne de înţeles.

Către sfârşit, când s-a ajuns la capitolul întrebări, Mircea Mihaieş a ales să înceapă prin a-l întreba: dar totuşi de ce venim la facultate? Dl. Liiceanu a dat un răspuns …cum altfel decât pertinent, inteligent şi la care nu cred că se aşteptau mulţi. Sincer, nici eu. Care ar fi motivaţia noastră pentru a merge la facultate? Nu faptul că aşa ne-au îndemnat părinţii să facem, nu pentru că trebuie să ne facem un rost în viaţă sau să devenim mai inteligenţi. Venim la facultate în speranţa (nemărturisită şi bine ascunsă în subconştient) că profesorii ne vor arăta modele de urmat în viaţă. Nu neapărat modelul pe care au ales ei să-l urmeze, ci mai multe modele, demne de luat în seamă, în urma prezentării cărora studentul să poată spune: da, cu acesta ma identific eu, asta mi se potriveşte, aşa mi se pare că aş vrea să fiu în viitor.

Nu cred că are rost să comentez ce s-a vorbit în cadrul acestei conferinţe. Fiecare are propria interpretare şi părere. Spun doar că am plecat mai bogată spiritual de acolo. Şi că mi-a făcut plăcere să revăd unele feţe cunoscute şi atât de dragi mie, pe care, din păcate, le zăresc din ce în ce mai rar.

Aşteptându-l pe… Liiceanu

Astăzi de la ora 16:00, la Universitatea de Vest, va avea loc o altă conferinţă din seria celor organizate de Microsoft în principalele oraşe din ţară.

“Conferinţele Microsoft. Comunitate şi diversitate reprezintă un program iniţiat de Fundaţia A Treia Europă şi revista Orizont şi finanţat de compania Microsoft South-East Europe. Conceput ca un forum de dezbateri şi dialog cu personalităţi importante ale culturii contemporane, aceste evenimente s-au bucurat de un mare succes. Conferenţiari precum Andrei Pleşu, Mario Vargas Llosa, Mihai-Răzvan Ungureanu, Horia-Roman Patapievici, Nicolae Manolescu, Andrei Codrescu, Vladimir Tismăneanu, Teodor Baconsky au făcut săli pline şi entuziaste la Braşov, Bucureşti, Oradea, Arad, Craiova, Iaşi, Constanţa, Chişinău, Redmond.”

“Obiectivul acestui program este acela de a stimula deschiderea multiculturală, spiritul civic şi solidaritatea comunitară prin dialogul dintre publicul preponderent tânăr şi protagonişti ai vieţii publice contemporane.” (Agenda)

Gabriel Liiceanu revine printre timişoreni să le vorbească “faţă către faţă” despre un subiect care la prima vedere / citire (pe afiş) pare destul de banal: “De ce venim la facultate”.

Sincer, nu cred că Dl. Liiceanu se va aşeza în Aula Magna, în faţa unei săli neîncăpătoare pentru mulţimea de oameni care ar vrea sa îl asculte şi va începe să întrebe pe unul şi pe altul de ce cred ei că merge lumea la facultate, urmând apoi să găsească răspunsuri. Cu siguranţă va fi ceva mai consistent şi nicidecum superficial.

De fiecare dată când îl ascult, fie la televizor, fie în câte o conferinţă, rămân profund impresionată de o serie de lucruri. Primul şi cel mai evident (până să apuci să asculţi despre ce vorbeşte) este calmul lui. Oricât de vie ar fi discuţia în care se lansează, indiferent dacă interlocutorul său îi împărtăşeşte opiniile sau nu, el rămâne calm şi găseşte mereu argumente puternice, fondate pentru a susţine lucrurile în care crede. O a doua trăsătură remarcabilă ar fi coerenţa sa. Mi-e atât de uşor să-l urmăresc în discursuri, fie ele şi de ore întregi, încât am impresia câteodată că nu e atât de greu să fii filosof. Ăsta e efectul pe care îl stârneşte în mine. Apoi mă trezesc la realitate şi îmi dau seama că de fapt nu am vorbit eu, ci el şi că n-aş putea să aduc vreo completare la ceea ce a spus, ceea ce mă face să revin la părerea de dinainte de a-l auzi vorbind, şi anume că e, totuşi, enorm să fii filosof.

În al treilea rând, tot ce spune mi se pare atât de logic încât îmi vine să-mi dau o palmă şi să-mi spun: “Da, mă!! Cum de nu m-am gândit la asta până acum?”.

Nu degeaba a fost elevul preferat al lui Noica. Nu degeaba a citit tone de cărţi.

Ce putem învăţa după o conferinţă ţinută de el? În afară de multe pe tema conferinţei, putem învăţa că citind fără limită , muncind (intelectual) enorm, şi având o călăuză luminată, dobândim respect. Reuşim să umplem săli de oameni însetaţi de cultură. Reuşim să ne erijăm în modele. Modele de urmat cu încredere şi fidelitate. Simboluri. Ale succesului. Ale puterii inteligenţei. Ale măreţiei umile.

Aşadar…să citim, să citim, dar să mai şi citim!

Linguşeala aduce …plăcintă frumoasă

sau

Conform definiţiei pe care o propune Dicţionarul EXplicativ al limbii române, un linguşitor este o persoană “care caută să câştige bunăvoinţa cuiva satisfăcându-i vanitatea, care se pune bine cu cineva prin atitudini şi vorbe măgulitoare la adresa lui”. Şi al naibii! Chiar câştigă bunăvoinţa altora, din câte mi-a fost dat să văd şi să aud azi, în timpul prânzului. Am fost cu Radu (aka ză youbeet) să luăm masa într-un restaurant din apropierea locului de muncă. Comandăm meniul zilei. În faţa noastră, la altă masă, o fată, singură şi pe picior de plecare. Servim supa. Apare o cucoană cu părul zburlit (sau să-i spunem…tapat), multicolor (nuante de roşu), ochelari fistichii şi veşminte semi-elegante. Iniţial i se zăreşte doar capul, de după uşă, care pătrunde (chipurile) “sfios” în restaurant, să nu carele cumva să deranjeze pe cineva. Doar nu era să dea buzna, aşa, cu tot corpu’ de să se sperie toată lumea şi Doamne fereşte, să mai fie vreunu’ slab de înger şi să facă te miri ce boala subită de inimă. Nu se cădea. După ce a purces mai bine în incinta localului zornăitor (de muzică sârbească), văzând că nu mai era nicio masă liberă, a cercetat pe îndelete terenul şi cea mai bună soluţie i s-a părut masa cu fata. Înaintând spre ea cu un zâmbet de mieluşel a cărui sacrificare (sau nu) urmează să se decidă în secundele imediat următoare, a întrebat-o (pe fată, nu pe masă) dacă mai are un loc liber şi pentru ea. Mare coincidenţă mare, fata tocmai îmbuca ultimele sfărmuri din desert, aşa că nu fu deranjată de venirea străinei. Cucoana se aşeză fâstâcit la masă, cu acelaşi zâmbet larg cu dinţi compleţi afişat pe mutra-i prefăcută. Înainte să plece acum fosta comeseană, dar nu înainte să fi schimbat câteva replici cu aceasta despre gradul de aglomerabilitate al localului, a avut grijă să-i mulţumească acesteia înzecit pentru nemărginita amabilitate de care a dat dovadă permiţându-i să ocupe un loc pe-aproape. Acelaşi tratament i l-a aplicat şi ospătarei, care mişuna printre clienţi dându-şi importanţă. I-a comandat mâncărica atingându-i finuţ braţul, în semn de fraternitate (sau solidaritate) şi spunându-i încetişor, cu fasolele rânjite şi cu ochii mari, atenţi, grijulii: “Dar numai când ai timp, bine?”

Şi aşa a continuat tirada de false politeţuri şi linguşeli până când a sosit momentul desertului. Acum, finalul: lui Radu, care nu făcuse nimic deosebit (nicio tumbă, niciun giumbuşluc) ca să-şi merite un desert bun şi aspectuos, i s-a aproape trântit în faţă o bucată de plăcintă cu mere (puţine), arsă pe margini, tăiată dintr-un colţ al tăvii. Or coniţei…ditamai prajitura, frumoasă, cu relativ mai multe mere, tăiată de undeva de prin mijloc. Ne-am uitat tâmpi în farfuria ei şi apoi în a lui Radu…

Nu degeaba s-a găsit ca sinonim pentru “linguşitor” termenul “linge blide“. Normal că lingi blide dacă în urma super-linguşelii primeşti o super-plăcintă. Aşadar, dacă aşteptaţi să fiţi serviţi frumos şi bine, ling-ling şi la mai mare!